Filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii. Account Options

Creaţia Pentru a observa cum un principiu general poate să constituie sursa unei concepţii sistematice, recurgem la semnificaţia metafizică a creaţiei.

Aceasta conceptul său poate figura cu funcţie fondatoare de sistem atât în temeiul semnificaţiei sale religioase — ceea ce este propriu filosofiei de inspiraţie teologică — precum şi a unei viziuni laice. Amândouă semnificaţiile satisfac exigenţele de universalitate şi unitate constitutive de sistem; prima, cu referire la întreaga existenţă în termenii acestei semnificaţii: existenţa creatăa doua cu aplicabilitate la viaţa socio-umană în general, aceea spirituală în special.

Dar ce este creaţia? Este actul prin care se realizează o formă de existenţă diferită calitativ de aceea care i-a dat naştere sau faţă de alte forme de existenţă, precedente ori contemporane.

Filosofie și religie.

Creativitatea este capacitatea de a produce nou. În orice formă a sa, creaţia implică, în mod necesar, un aspect de spiritualitate şi idealitate. Atât conştientizarea permanentă a procesului aceasta se înţelege oarecum de la sinecât şi executarea lui în virtutea unui proiect; idealitatea o invocăm aici cu semnificaţia sa etică: noul creat vrea să fie nu numai altceva, dar şi altceva mai bun ca termenul său de comparaţie. Creaţia este genul proxim; creaţiile divină şi umană sunt speciile. Creaţia filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii are caracter de absolut datorită originii, primordialităţii, caracterului determinant şi deoarece este ex nihilo şi de unicitate în sensul că, datorându-se Dumnezeului unic, s-a petrecut în raport cu întregul mundan o dată pentru totdeauna.

Creaţia umană este opera, singulară sau colectivă, a oamenilor. Ea este la rândul său gen faţă de speciile componente: creaţia istorică, creaţia spirituală ştiinţifică, artistică, filosofică. În contextul meditaţiei despre creaţie, geniul şi filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii sunt noţiuni cu revenire obsedantă.

Geniul reprezintă mai mult aptitudinea de a a crea o problemă — o mare problemă - talentul îndeosebi aceea de a se exprima. Geniul presupune talent o idee mare îşi asociază de regulă o expresie pe măsurătalentul nu implică în mod necesar geniu idei comune sunt îmbrăcate adeseori în haine de gală.

Cu o excepţie: când expresia, schimbându-şi printr-o calitate superioară statutul, din formă a procesului creator devine conţinut al acestuia. Creaţia divină. Fiinţa şi nefiinţa 2. Fiinţa Dacă tot ceea ce există este opera de creaţie a divinităţii, înseamnă că noţiunea care exprimă acest act întemeietor — creaţia — este noţiunea fundamentală a unei concepţii filosofice sistematice.

Într-adevăr, prin creaţie, datorată lui Dumnezeu, au luat fiinţă, ca existenţe, toate câte sunt: cerurile şi pământul, lumina, apoi apele, aştrii zilei şi nopţii, vegetaţia şi toate vietăţile văzduhului, apelor filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii pământului, în fine omul făcut din pământ pe care Dumnezeu l-a pus stăpân peste toate cele mai înainte făcute.

Succedanee relaţiei primordiale autor-operă, creaturile au ca proprietate comună  cu autorul-creator, obligatoriu ceva esenţial. Ce este mai esenţial decât existenţa ca fapt de a fi? A fi defineşte absolutul formelor particulare de existenţă; a fi copil deficiență vizuală de 3 luni realul absolut; ceva arată că pentru a fi, existenţa creată trebuie, ca efect al creaţiei şi apariţiei sale să fie ceva de felul apă, aer, foc, pământ etc.

A fi rezumă aşadar absolutul pur ca esenţial, general şi necesar; ceva, corelatul său nemijlocit, reprezintă o determinaţie şi ea esenţială, generală şi filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii repet: pentru a fi, existenţele particulare sunt datoare să fie ceva; altfel spus: în măsura în care sunt ceva, ele sunt; a fi, dar fără a fi ceva, reprezintă, în lumea creată, homeopatie cu deficiențe de vedere legate de vârstă probă a neantului ; ceea ce este, concret, acest ceva, constituie varietatea individuală, relativă şi întâmplătoare a existenţelor.

În alt sistem de referinţă — acela al existenţei — tocmai a fi ceva dobândeşte, prin faptul că a fi nu poate să se realizeze decât prin ceva, statut de general şi necesar; ce este concret acest ceva şi cum este el ţine de întâmplător. Plasând lucrurile pe un plan teoretic spunem: de la faptul de a fi la faptul de a fi ceva este trecerea produsă de gândirea umană, ca demers filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii, spre ipostaza ontologică a sa. O unitate a ceea ce se va numi universalul a fi şi particularul ceva ; în această unitate, universalul este privilegiat şi prin faptul că pentru a fi, trebuie peste tot şi întotdeauna să fie ceva; particularul deţine autoritate prin aceea că, fără a fi ceva, este nimicul.

În realitate în existenţa concretă a fi şi a fi ceva este unul şi acelaşi lucru. Segregarea lor conceptuală, teoretică, aparţine filosofiei, este, cum spuneam, o creaţie filosofică.

Nefiinţa În absolut, creaţia este un privilegiu divin în sensul că, fără a fi în funcţie de nimic în afară de propria voinţă, Dumnezeu a instituit, în toată unicitatea sa, actul creaţiei făurind lumea ex nihilo. Dacă nu poate fi derivat irevocabil dintr-un deficit al fiinţei omeneştinimicul poate să decurgă din preaplinul său. Oricum, aflarea sa în spiritul omului este, oarecum paradoxal, un semn al existenţei şi lucrării acestuia.

Astfel că nimicul îşi reintră măcar parţial în drepturi în şi prin spiritul omului. Anume printr-un proces de factură hegeliană: a.

• Diferența dintre filosofie și religie Asemănările și diferențele dintre filozofie și religie.
• Punct de vedere psihologic asupra bolilor venerale
• Morcovi și vedere
• CEEOL - Article Detail
• Care este viziunea asupra lumii. Tipurile și formele sale
• Centru oftalmologic pe Nevsky
• Ce este fericirea umană?

Ne apropiem doar. Actul fondator al divinităţii nu îl vom înţelege în sensul că nimicul ar fi fost ceva din care atotputernicia divină a obţinut altceva. În fapt, greutatea de a înţelege nimicul este echivalentă cu aceea de a pricepe cum din nimic s-a putut ivi ceva. Dar aici, în prevenirea vederii la școală ce nu poate raţiunea, intervine credinţa cu marea sa vocaţie cognitivă; şi persuasivă.

Creaţia umană Formele de existenţă inferioare omului nu au, cel puţin ca notă definitorie, darul creaţiei. De aceea, doar omul se poate împărtăşi, dar şi el numai parţial, din atributul divin al creaţiei. În schimb, poziţia fiecărei forme de existenţă însufleţită în cadrul sistemului din care face parte este dependentă şi de aptitudinea sa de a produce nou cu adaos calitativ.

Cu alte cuvinte, fără a fi filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii, ea se află cu atât mai aproape de creaţie cu atât este mai disponibilă pentru nou. Adevărata creaţie, alta decât aceea divină dar ca un reflex infinitezimal al acesteia, este un atribut al omului.

Omul, creat fiind, nu are totuşi competenţa creaţiei din nimic dar aceasta nu îl îndreptăţeşte să facă din incapacitatea sa o infirmitate universală. Oricâtă originalitate ar presupune creaţia umană, ea se realizează ca relaţie între aptitudinile creatoare ale omului şi anumite elemente deja existente fapte din viaţă, natură, cultură. Este complexul de singurătate, specific  uman, pe care trăindu-l şi depăşindu-l este posibilă creaţia. Este, prin operă, o mână întinsă, cao punte de legătură, între autor şi ceilalţi oameni, care îi omologhează creaţia.

S-a observat experimental că un organism complet izolat îşi crează, în compensaţie, stimuli proprii — în fond o lume nouă. Această situaţie, oarecum elementară însă fundamentală întemeietoareeste un preludiu şi o confirmare avant la lettre a singularităţii sine qua non a spiritului creator. Opera, creată în singurătate, este o victorie a singularităţii omului asupra singurătăţii sale.

Prin originea sa de ultimă instanţă divină, creaţia în orice mare operă a sa, îl are ca autor principal pe Dumnezeu. Omul cere, creînd, uită pentru moment de sine, fiind călăuzit parcă de ceva mai presus de el, este mai curând un coautor, un superexecutant. Aceasta nu diminuează cu nimic demnitatea creatoare a omului; dimpotrivă, derivând această demnitate, singulară între creaturi, din atributul creator al divinităţii, conferă creaţiei umane o rază din strălucirea divină. Creaţia este partea supranaturală a muncii omeneşti.

Aşadar Dumnezeu a creat lumea.

Meniu de navigare

Chiar dacă am considera lumea ca fiind infinită în spaţiu ceea ce contravine concepţiei creştine şi nu numaiaceastă proprietate — infinitatea — nu ar fi putut şi nu ar putea să fie decât de origine divină.

Într-adevăr, din ceva limitat materia în toate filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii sale este un imperiu al limitei Este, se ştie, aproape insurmontabilă dificultatea minţii umane, formată multimilenar într-o lume de mărimi finite, de a concepe infinitul.

Şi totuşi în spiritul nostru se află şi este posibil singurul argument, raţional şi afectiv, aici şi acum, al infinităţii lumii. Creaţia umană o putem considera fie ca o reeditare de către om, în derizoriul condiţiei umane, a Creaţiei divine, fie în perspectivă strict umană, autonomă. Oricum, omul a creat şi creează o nouă lume. Lumea nouă creată de om este cultura şi civilizaţia, precum şi istoria - evoluţia în timp a culturii şi civilizaţiei omului, în dimensiunea socială a lui, adevărata istorie a omenirii.

Istoria, aşa cum este ea tratată în manieră tradiţională îndeosebi ca filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii politică şi militară va trebui să facă tot mai mult loc unei istorii a creativităţii umane ca expresie a culturii şi civilizaţiei, respectiv ca soluţie şi mediu al propăşirii acestora. Concepută ca evoluţie pe filiera individ­ - grup bio-social - grup socio-profesional -grup etnic — popor — naţiune — stat - umanitate, istoria îşi afirmă creativitatea ca realitate ascendentă spaţio-temporală şi interferată a tuturor acestor niveluri de organizare socială a substanţei umane.

Pe lângă alte criterii libertatea, specificitatea, interacţiunea, integrarea etccreativitatea ca producere de nou cu valoare socială adică de interes societar poate funcţiona şi ea drept argument şi criteriu al progresului istoric. Este creativitatea ca diferenţă specifică atât pe orizontala existenţei umane diversitatea spaţială a eicât şi pe verticala devenirii sale istorice. Dată fiind evoluţia societăţii ca sistem cu elemente în interacţiune — intercondiţionare, progresul întregului social ca întreg şi în serviciul unităţii sale nu este de conceput fără hipermetropie sau miopie părţilor — ideal, în contul creativităţii, ar fi al tuturor şi în beneficiul tuturor —, după cum progresul acestora nu este posibil fără progresul întregului.

Oricare din formele de existenţă a societăţii, de la individ la specie, de la epocă la istorie, este cu atât mai afirmată cu cât realizează un grad mai mare de originalitate prin creativitate: a fiecăreia faţă de sine însăşi faţă de propriul trecut şi prezent şi faţă de celelalte forme.

Principiul general şi unitar al unei abordări sistemice, abordare în lumina şi ca expresie a creativităţii umane, este şi raportul individual — general, respectiv singular—particular—universal, considerat la scara întregii existenţe sau la nivel social. Forma socio-umană a acestui raport este dată în mod obişnuit de conexiunea naţional-universal. Naţionalul, prin chiar diversitatea sa, este o consecinţă şi o condiţie a creativităţii umane; la rândul său universalul este o creaţie comună a speciei prin contribuţia tuturor factorilor de existenţă-naţională.

Caracteristică omului, definitorie chiar, este creaţia spirituală.

Aceasta este în bună şi veche măsură diferenţa specifică şi libertatea sa. Este mai întâi de toate o formă de eliberare de energie spirituală.

• Ritmul trepidant al evenimentelor pe tărîm economic, politic şi tehnico-ştiinţific, multipla solicitare a atenţiei şi participării noastre la realizarea acţiunilor practice pot crea, uneori, impresia că epoca noastră este cu precădere o epocă a înfăptuirilor materiale exterioare, a eforturilor spre edificarea civilizaţiei tehnice şi dobîndirea bunăstării materiale a societăţii.
• Întemeierea filosofică a formelor conştiinţei sociale şi culturii … 2.
• FILOSOFIA CA SISTEM
• Suspiciunea de întârziere a creșterii intrauterine
• Filosofie românească - Wikipedia

Şi, totodată, singura formă de eliberare a spiritului prin materie. În combinaţiile posibile de elemente preexistente precum litere, cuvinte, numere, sunete, forme şi culori se află, aşteptându-şi sorocul, întreaga cunoaştere şi toată frumuseţea lumii. Ca aduce nou creaţia umană?

Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi cu care spiritul uman se înalţă spre contemplarea adevărului.

Poate că transformarea, treptată şi asimptotică, a acestor posibilităţi în realitate. Capacitatea spiritului uman de a transfigura prin creaţie realitatea obiectivăexplică aptitudinea sa de a-l transforma pe om.

Capacitatea spiritului uman de a crea, din sine, o nouă realitate — aceea a spiritului, explică şi aptitudinea sa de a transforma realitatea obiectivă. O ierarhie a formelor de creativitate spirituală ierarhie care, dacă se absolutizează, este în fond arbitrară deoarece compară noţiuni din clase diferite ar putea să adopte drept criteriu de existenţă şi progres poziţia şi distanţa faţă de concretul nemijlocit, gradul său de noutate în raport cu realitatea acestuia.

Prima sciziune — şi cea mai importantă — faţă de concretul imediat al realităţii o produce spiritul uman prin chiar naşterea sa.

Devenirea continuă în funcţie de exigenţele diferitelor sectoare ale spiritului artă, ştiinţă, filosofie şi faţă de acelea ale subiecţilor creaţiei. În artă: istoria artei ca istorie a creativităţii umane este o trecere de la imaginea cât mai dificilă a realităţii, la realitatea artistică! Este o participare crescândă a spiritului uman care se exprimă pe sine prin imagini plastice după directive proprii creaţiei şi personalităţii creatoare.

I. Obiectul şi problematica filozofiei

Lege cu atât mai coercitivă, dar şi mai eliberatoare şi mai eficientă, cu atât această atitudine se realizează prin specificul personalităţii creatoare. În artă, ca şi în filosofie, a fi înseamnă, ascultându-i legea, a fi tu însuţi. În ştiinţă: creativitatea ca extindere şi aprofundare a cunoaşterii se realizează pe linia corespondenţei dintre subiect şi obiect, respectiv între procesul cognitiv şi regulile sale în diferite forme ale cunoaşterii, urmând aceeaşi directivă generală a concordanţei cu obiectul.

Cu cât progresele ştiinţei sunt mai mari, cu atât dependenţa de aceste reguli este mai evidentă, iar aprofundarea cunoaşterii li se datorează mai mult: în măsura în care este o forum miopie forte a obiectului în sensul esenţialităţii saleorice proces de cunoaştere este un act de creaţie; în măsura în care este o recompunere a obiectului, orice act de creaţie este un proces de cunoaştere; în măsura filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii care este un proces de cunoaştere, orice recompunere a unui obiect este un act de creaţie;  în măsura în care este un act de creaţie, orice proces de cunoaştere este o recompunere a obiectului; în măsura în care este filosofia ca tip rațional-teoretic de viziune asupra lumii adică felul atât obiectului cât şi regulilor cunoaşteriiorice act de creaţie este un act de cunoaştere; oricare i-ar fi obiectul, orice cunoaştere este şi o cunoaştere a omului.

Care este viziunea despre lume a unei persoane?

În filosofie: creaţia este aici la ea acasă dintru început; pe când în alte sectoare ale spiritului există o legătură controlabilă cu realul nemijlocit, filosofia, prin chiar definiţia sa de înaltă abstractizare şi generalitate, reprezintă o îndepărtare creatoare netă, radicală faţă de real.

Fidelitatea filosofiei faţă de real este de altă natură; ea ţine de absolutul realului, de ceea ce există în mod esenţial, universal şi etern: existenţa însăşi ca fiinţă precum şi condiţiile şi criteriile sale generale de existenţialitate spaţio-temporalitatea, determinările de ordin calitativ şi cantitativ etc.

Într-un cuvânt, sinteza lui a fi şi a fi ceva. Îndepărtarea filosofiei de relativul realului, în măsura în care ea este creatoare căci numai prin această măsură ea este şi filosoficăpropune în fond o apropiere de absolutul acestuia.

Dacă filosofia se constituie prin cea mai radicală şi astfel originală desprindere de realitate, realitate pe care, cu excepţia specială a intuiţiei, o contactează aproape numai prin intermediar preponderent ştiinţific dar şi artistic şi, desigur, acţionalcreativitatea faţă de sine însăşi — adevărata, profunda creativitate — este mai greu de câştigat.

Ea este frânată, printre altele, din interior, de principiul existenţei sale: de generalitatea sa.